Exequatur

– forţa probantă egală actului autentic;

– autoritatea de lucru judecat;

– efectul declarativ, de principiu;

– puterea executorie;

– naşterea dreptului de a cere executarea silită a hotărârii supus unui termen de prescripţie;

– dezînvestirea instanţei de proces,

În principiu, o hotărâre străină nu poate avea de plin drept forţă executorie şi autoritate de lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe al cărui teritoriu se invocă acea hotărâre.

În general, în cazul în care cel care a pierdut procesul nu execută de bună voie obligaţia, hotărârea judecătorească este învestită cu formulă executorie şi se procedează la executarea silită. Formula executorie este ordinul dat de instanţa judecătorească organelor de executare silită, de a duce la îndeplinire dispozitivul hotărârii. În acest fel este pusă în mişcare forţa de constrângere a statului pentru realizarea justiţiei. Forţa de constrângere nu se poate desfăşura decât pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanţa altui stat, deoarece statele sunt suverane şi egale. De aceea, forţa executorie a unei hotărâri judecătoreşti are un caracter strict teritorial, neputând opera de plin drept pe teritoriul altui stat decât acela a cărui instanţă a învestit hotărârea cu formulă executorie. Aşadar, hotărârea judecătorească străină dobândeşte, în general, forţă executorie, întocmai ca şi o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia se cere executarea, prin procedura denumită exequatur.

Hotărârea judecătorească străină produce efecte în altă ţară dacă se îndeplinesc cerinţele stabilite de legea statutului unde se invocă acele efecte. Aceste cerinţe legale constau, de regulă, în recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine sau în obţinerea exequatur-ului pentru acea hotărâre.

În anumite condiţii, o hotărâre judecătorească străină poate să producă unele efecte şi independent de îndeplinirea cerinţelor legale menţionate.

De asemenea, prin convenţie internaţională se pot stabili alte condiţii în care o hotărâre judecătorească străină produce efecte în alte ţări.

Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992, termenul de hotărâre străină se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat.

Legea nr. 105/1992 deosebeşte între recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi executarea acestora, iar pe de altă parte, există două feluri de recunoaştere: de plin drept şi prin hotărâre judecătorească a instanţei române.

Prin recunoaştere, hotărârea judecătorească străină beneficiază în România de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. În acest sens, art. 167 din legea nr. 105/1992 prevede că hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de putere de lucru judecat. În acest caz este vorba de recunoaşterea prin hotărâre judecătorească română, dar acelaşi efect îl produce şi recunoaşterea de plin drept.

Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine intervine de plin drept dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statutului unde au fost pronunţate sau al cetăţenilor statutului de cetăţenie, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi.

– hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată

– instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii ţării sale, competenţa să judece procesul (atât de dreptul internaţional privat, cât şi de drept intern)

– există reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea

– dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de ase apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate fi invocat numai de către acea persoană.

– hotărârea este rezultatul unei fraude comisă în procedura urmată în străinătate

– hotărârea străină încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român (inclusiv dispoziţiile legale referitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române)

– procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei străine.

Atribuţiile instanţei române Instanţa română trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de recunoaştere şi de refuz, dar nu poate să procedeze la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.

Definiţie Exequaturul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de instanţele statului pe teritoriul căreia se cere executarea, hotărârea judecătorească străină este declarată executorie. Legea nr. 105/1992 face vorbire (art. 173 alin.1) de executarea hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviinţării dat de instanţa judecătorească română competentă. Această încuviinţare (exequatur-ul) intervine dacă hotărârea străină nu se execută de cei obligaţi în acest sens de bună voie.

Obiectul exequaturului Obiectul exequaturului constă în acordarea în statul solicitat a forţei executorii şi a autorităţii de lucru judecat unei hotărâri judecătoreşti străine.

Condiţiile cerute pentru obţinerea exequaturului sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea hotărârii judecătoreşti străine. Potrivit art. 174 din Legea nr. 105/1992 condiţiile pentru acordarea forţei executorii unei hotărâri judecătoreşti străine în România sunt:

– hotărârea este pronunţată de o instanţă judecătorească competentă determinată conform dreptului internaţional privat, dreptului intern sau conform normelor juridice din convenţiile internaţionale încheiate de România.

– hotărârea judecătorească este executorie, potrivit legii care se aplică pe teritoriul unde a fost pronunţată

– hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu aplicarea legii materiale competente potrivit normelor dreptului internaţionale privat

– hotărârea judecătorească să nu aducă atingere ordinii publice în dreptul internaţional privat român, fie prin dispoziţiile ei, fie prin executarea ei (art. 174 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992)

– între România şi statul a cărui instanţă a pronunţat hotărârea să existe reciprocitate de executare

– dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române 8art. 174)

– hotărârea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude comisă în procedura de urmat (în străinătate) (art. 174 şi art. 168 din legea nr. 105/1992)

– să nu existe o hotărâre judecătorească română în acea materie, anterioară hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanţe române (art. 174 şi art. 168)

– să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă şi capacitate privind pe un cetăţean român, iar soluţia pronunţată potrivit legii determinate de dreptul internaţional privat al statului unde s-a pronunţat hotărârea diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române (art. 174 şi art. 168). Dacă soluţia nu diferă de aceea potrivit legii române, hotărârea judecătorească străină se poate executa în România.

Instanţa competentă. Procedura. Cererea de exequatur se adresează tribunalului în circumscripţia căruia urmează a se efectua executarea silită. Cererea pentru obţinerea exequaturului se face de către partea interesată. Instanţa va examina cererea după citarea părţilor. Pentru obţinerea exequaturului se aplică procedura de drept comun. Împotriva hotărârii pronunţate asupra cererii de exequatur se pot exercita căile de atac. Instanţa română verifică cerinţele legale de regularitate internaţională, fără a putea examina hotărârea străină în fond sau a o modifica (art. 174 şi art. 169 din Legea nr. 105/1992). Din punct de vedere procedural cererea de încuviinţare a executării se soluţionează prin hotărâre, după citarea părţilor (art. 176 din Legea nr. 105/1992). Cererea de încuviinţare a executării va fi însoţită şi de dovada caracterului executoriu al hotărârii eliberată de instanţa care a pronunţat-o (art. 175). Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a executării se emite titlu executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de încuviinţare.

Sursa: www.just.ro